Emulatia picturii japoneze

CATEVA IDEI INTRODUCTIVE
O caracteristica majora care diferentiaza arta picturii japoneze de traditia europeana, ce pune accentul pe realism, este tendinta ei de a exprima esenta interioara obiectului reprezentat, mai mult decat forma lui exterioara. Unele obiecte ceremoniale, cum ar fi clopotul de bronz – dotaku – din timpurile preistorice, sunt ornamentate cu desene (in linii simple) ale unor case, oameni, animale, insecte etc si au valoare informativa deoarece ne furnizeaza informatii referitoare la viata din acea perioada. In orice caz, adevaratul inceput al artei picturale japoneze se situeaza in perioada Asuka (593-710), dupa ce budismul a fost introdus in Japonia, la jumatatea sec. al VI-lea, din Paekche, unul dintre cele trei regate din istoria timpurie a Coreei. Se stie, de exemplu, ca artistii sustinuti, sponsorizati de curte, cunoscuti sub numele de eshi, au realizat design-ul pentru o bucata de matase comemorativa, brodata dupa moartea printului Shotoku, numele acelor artisti ajungand pana la noi.
Cele mai vechi picturi care foloseau pigmenti de ulei aplicati pe suport de lemn lacuit, se gasesc la altarul inchinat lui Buddha, numit Tamamushi, de la templul Horyuji, de asemenea datand din perioada Asuka. Desi anonime, nivelul artistic al acestor opere nu este cu nimic inferior celor de pe continent din aceeasi epoca. Aceste picturi de la Tamamushi, infatiseaza asa numitele povesti jataka, episoade despre care se spune ca au avut loc in vietile anterioare ale lui Buddha istoric, printul Gautama Siddhartha. Atat reprezentarea lui Buddha, cat si a imprejurimilor sunt realizate cu multa maiestrie, lasandu-ne astfel sa intrevedem cateva caracteristici distincte ale picturii japoneze in starea sa incipienta.
Intre secolele al VII-lea si al IX-lea, tehnicile picturale adoptate de pe continent erau adaptatate sensibilitatii japoneze, si se datoreaza in special efortului cumulativ al pictorilor autohtoni expresia data naturii inconjuratoare regasita in Tara Soarelui Rasare. Epocile urmatoare au dezvoltat noi cicluri creative si motivatii tehnice, continuand pana astazi.
Pictura Asiei de Est poate fi clasificata, in linii mari, in urmatoarele genuri: kachoga, genul picturilor cu flori si pasari, sansuiga, pictura peisagistica, si jimbutsuga, portretele si picturile care infatiseaza prezente umane. Primul gen reflecta sentimentele apropierii de natura si da o atentie sporita frumusetii si vietii lumii naturale. In China, peisajele erau realizate in mod traditional, in tus negru, insa in Japonia cele patru anotimpuri insotite de cromatica lor specifica fiind omniprezente, peisajele au inceput sa fie realizate in culori. In timp ce in pictura occidentala s-a tins catre realismul reprezentarii, in Asia de Est a existat tendinta valorificarii spiritului, a esentei si nu a asemanarii.
1. EMAKI
Cunoscute sub denumirea de emaki si uneori ekotoba, aceste opere includ picturi realizate pe suluri de hartie care se deschid orizontal. In cele mai multe cazuri, contin de asemenea si comentarii explicative (kotobagaki) si sunt facute astfel incat sa fie privite in secvente succesive, cand sulul se desfasoara de la dreapta la stanga. Emaki si-a facut aparitia foarte devreme in pictura Extremului Orient, iar cele japoneze sunt derivate din modelele chinezesti. Nenumaratele e-ingakayo (“ilustrari ale sutrelor cauzei si efectului”) produse in Japonia secolului VII, ce reproduc textul unei sutre budiste despre legile cauzei (Kako genzai ingakyo) cu ilustratiile adecvate, se pare ca sunt copii ale originalelor chinezesti.
Emaki-urile narative japoneze s-au dezvoltat independent de cele de pe continent din perioada Nara, pana in perioada medievala. Dezvoltarea a cunoscut mai multe directii, in functie de perioada si de subiectul abordat. In sec al XII-lea primul si cel mai faimos emaki despre Genji monogatari prezinta importante scene din povestea lui Genji, prima si cea mai valoroasa nuvela japoneza, folosind tehnici de pensula unice si culori iradiante. Alte emaki-uri aveau scopul de a le explica oamenilor de rand, intr-un mod foarte accesibil, asemenea enluminurilor din Europa, legendele templelor budiste. Unul dintre aceste exemple este si Shigisan engi emaki, imbinare de linii foarte fluide, menite sa surprinda dinamica scenelor infatisate. Cam in aceeasi perioada erau realizate si Ban Dainagon ekotoba (“Curteanul Ban Dainagon”) si Choju Giga (emaki despre animalele jucause). Aceste trei opere, impreuna cu Genji monogatari emaki, mai sus amintit, sunt cunoscute sub denumirea colectiva de “Cele patru mari emaki”.
Dupa secolul al XII-lea, emaki-urile narative au inceput sa fie cerute si realizate de un numar crescand de oameni, din diverse clase sociale. Adaugandu-se operelor care ilustrau povesti miraculoase, opere literare, legende despre originea templelor, apare un nou tip de emaki, reflectare a gusturilor clasei luptatorilor (samurai). Diversele picturi despre Heiji monogatari, redau scene de lupta din preajma anului 1160 si sunt printre cele mai renumite gunkimono (“povesti militare”) in forma pictata. In perioada medievala infloresc noi secte budiste, iar emaki-urile narative, desi nu intotdeauna de un inalt nivel artistic, erau deseori folosite in sens prozelitic. Ippen shonin eden emaki, biografia ilustrata a calugarului Ippen, fondatorul uneia dintre aceste noi secte budiste, este o opera de o valoare artistica exceptionala. Calugarii templului Dojoji din zilele noastre, din prefectura Wakayama, vorbesc deseori vizitatorilor despre virtutile lui Buddha in timp ce desfasoara in fata lor un emaki ce infatiseaza originea si istoria templului, si le spun totodata ca traditiile si obiceiurile din trecut sunt respectate chiar si acum.
2. SHOHEIGA
Termenul de shoheiga include decoratiunile pictate, aplicate fie pe panourile despartitoare (shoheiki), fie pe byobu. Desemneaza pictura de pe tsuitate (“panouri simple”), operele de pe fusuma (“usi\pereti glisanti”), de pe panourile tavanelor, de pe usile criptonime, pictura pe hartie aplicata pe pereti, dar exclude pictura aplicata direct pe pereti. Aceasta arta a jucat un rol foarte important in istoria arhitecturii japoneze si a decoratiunilor interioare. Judecand dupa scenele de pe anumite emaki timpurii, decoratiunile interioare au reprezentat, inca de pe atunci, scene din natura (flori, copaci, pasari etc.) si se poate spune ca isi au radacina in emotiile orientate de japonezi catre natura.
Dupa inceputul perioadei Azuchi-Momoyama (sfarsitul sec. al XVI-lea) construirea palatelor si a rezidentelor impunatoare s-a extins vertiginos. Pentru a-si accentua autoritatea, cei ce ajungeau in varful ierarhiei, angajau cei mai talentati pictori ai vremii, ca sa decoreze interioarele acestor somptuoase cladiri intr-un stil unic, uimitor, nemaivazut pana atunci. Aceasta tendinta a afectat chiar si arhitectura templelor, asa ca, in timp ce majoritatea castelelor a disparut, nenumarate temple din Kyoto si din alte orase, pastreaza inca exemple de astfel de picturi pe panouri decorative etc., care sunt reprezentative pentru arta perioadei lor. Panourile pictate au devenit populare si in randul oamenilor obisnuiti, si au deservit, in continuare, atat un scop practic, cat si unul estetic si artistic.
3. BUTSUGA
Intr-un sens limitat, termenul de pictura budista (butsuga) se refera la mandalele si reprezentarile zeitatilor budiste ca obiecte votive. Intr-un sens mai larg, se refera la toate picturile corelate budismului in orice fel. Aceasta arta a picturii budiste a inceput cu decorarea zidurilor holurilor din templele budiste, folosind tablouri colorate. Picturile murale de la Horyuji Kendo, desi partial distruse de incendiul din anul 1949, sunt un exemplu primar. Cel mai vechi exemplu de pictura budista din Japonia este reprezentarea unei povesti jataka, de pe panourile exterioare de lemn de la Tamamushi, care poate fi vazut la templul Horyuji. Clasificate dupa temele lor principale, butsuga cuprinde atat picturile exoterice (kengyoga), cat si pe cele ezoterice (mikkyoga). Pictura exoterica include, pe langa scena clasica cu Buddha rugandu-se, si scene din vietile anterioare ale lui Buddha (povestile jataka) si alte subiecte legate de propagarea credintei budiste de mai tarziu. In aceasta categorie pot fi incluse si operele denumite Amida raigozu, care il infatiseaza pe Amida Buddha intampinand binevoitor suflete noi in Paradisul Pamantului Pur si, in traditia Zen, portrete ale fondatorilor de temple sau ale altor binecunoscute figuri religioase. Creatiile ezoterice budiste cuprind variate tipuri de mandale si picturi despre fiinte supranaturale, folosite ca principale obiecte ale concentrarii in practica religioasa.
In templele japoneze care sunt in mod traditional construite din lemn, unele picturi budiste apar pe panourile usilor, peretilor, stalpilor sau tavanelor. In completare la acestea, multe opere au luat forma unor emaki narative sau a unor picturi ce trebuie atarnate de pereti si sunt executate pe matase sau pe hartie speciala. Toate aceste tipuri de pictura au fost folosite fie ca obiecte votive, fie ca ajutor in propagarea invataturilor budiste. In perioada medievala, apare un gen aparte de pictura, suijakuga, care combina elemente ale budismului ezoteric, cu elemente shintoiste. Toate acestea sunt parte integranta a picturii budiste japoneze.
4.SUIBOKUGA
Suibokuga sunt acele picturi realizate in tus negru (sumi), in care nuantele sunt exprimate prin varietati de tehnica a pensulei si prin contrastarea umbrelor de tus. Aceasta tehnica a fost stabilita ca gen in Japonia dupa ce picturi de acest fel, din timpul dinastiilor Song si Yuan, au fost aduse din China de catre practicantii budismului Zen, in secolele al XIII-lea si al XIV-lea.
Dupa perioada Muromachi, au ajuns la moda in randul calugarilor zen emaki-urile de expus cu poezii (shigajiku) in chineza, cat si decorarea panourilor usilor fusuma din templele budiste si nu numai, cu peisaje realizate in tus. Sesshu este acreditat ca cel care a stabilit cu succes un stil distinctiv in suibokuga, diferit de cel de pana atunci, care doar amintea de cel chinez. In perioada Azuchi-Momoyama si inceputul perioadei Edo, minunate, multicolore picturi in tus erau la moda. Artisti precum Hasegawa Tohaku si Tawaraya Sotatsu, folosindu-si remarcabila tehnica a pensulei, au dat nastere unor opere care expima intreg potentialul natiei. In perioada Edo, intelectuali care realizau bunjinnga, ca Ike no Taiga, Yosa Buson si Uragami Gyokudo au deschis noi drumuri prin stilul lor neincatusat in pictura in tus.
5.BUNJINGA
Genul include picturi realizate de catre literatii epocii, din simpla placere sau din dorinta de a-si completa profilul artistic. Si in China acest gen a fost dintotdeauna diferentiat fata de operele pictorilor profesionisti.
Termenul de bunjinga a fost folosit pentru prima data in China dinastiei Ming, de catre invatatul Dong Qichang ca sinonim al termenului nanga (“pictura sudului”). In decursul perioadei Muromachi, calugarii zen din cele “cinci temple” din Kyoto, i-au copiat pe carturarii chinezi in producerea picturilor in tus, ca delectare.
Sesshu a realizat de asemenea opere care s-au inspirat constiincios din pictura literatilor chinezi din timpul dinastiei Yuan. Oricum, pictura literatilor nu a cunoscut o raspandire prea mare, decat dupa mijlocul perioadei Edo, in secolul al XVIII-lea. Literati scoliti in China, precum Gion Nankai si Yanagisawa Kien, au studiat creatii ale acestui gen aduse in tara prin portul Nagasaki si au realizat opere asemanatoare. Ike no Taiga, Yosa Buson, Kuroyama Gyokushu, Uragami Gyokudo si Tanomura Chikuden au adaptat aceasta aceasta arta mediului si specificului peisajului japonez, generand un stil bunjinga dupa tiparele proprii.
CONCLUZII GENERALE
Desi poate ca ne-am putea intreba intr-un mod deloc fortat care este meritul efectiv al artei japoneze in acest domeniu, realitatea nu ne lasa totusi sa primim un raspuns atat de simplu. Cu riscul de a parea peiorativ spus, japonezii au copiat si au copiat mult. Insa cred ca nu acesta este termenul adecvat situatiei, ci mai degraba am putea afirma ca s-au inspirat, s-au lasat influentati cu tot dinadinsul. Dar oare ar fi putut fi alta situatia, avand in vedere, de exemplu, pozitia geografica si dominatia pe care China a exercitat-o pana nu demult asupra zonei? Japonezii au turnat in tiparele culturii proprii materia, informa pentru ei a influntelor straine. Cu enrgiile sale active in plina ascensiune, ei auzeau vocea profunda a spiritului lor creator, care tasnea la lumina.