Budismul

Budismul este o religie şi o filozofie orientală având originea în India în secolul al VI-lea î.Hr. şi care s-a răspândit ulterior într-o mare parte a Asiei Centrale şi de Sud-Est. Se bazează pe învăţăturile lui Gautama Siddhartha ( Buddha Shakyamuni ), gânditor indian care a trăit între 563 î.Hr. şi 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună şi fără o dogmă strictă, clar formulată.
Budismul aparţine grupului de religii dharmice alături de hinduism şi de jainism, păstrând o puternică influenţă a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit şi "Buddha Dharma", ceea ce înseamnă în limbile sanscrită şi pali (limbile textelor antice budiste) "învăţăturile Celui Luminat".

Conform experţilor, Buddha a trăit în jurul secolului al V-lea î.Hr., dar data naşterii sale este încă dezbătută.[formulare evazivă] Veridicitatea istorică a întemeietorului budismului, Gautama Buddha (623-543 î.Hr., după tradiţia budistă din Birmania şi Thailanda; 560-480 î.Hr., după istoricii moderni), este confirmată de majoritatea cercetătorilor din zilele noastre în pofida vechilor teorii din trecut care îl considerau pe acesta mai degrabă un personaj mitologic. Cu toate acestea, biografia lui Gautama Buddha, aşa cum este ea prezentată de Asvaghosha în Buddhacarita (cea mai veche relatare existentă a vieţii profetului) abundă de elemente fantastice şi legendare. Budiştii consideră că prinţul Gautama Siddhartha s-a născut în Lumbini şi a fost crescut în Kapilavastu, aproape de actuala frontieră dintre India şi Nepal. Potrivit tradiţiei, tatăl lui Buddha era conducătorul unei formaţiuni tribale numite Sakya. Încă de la naşterea lui Gautama, un vizionar important din regiune, Asita, i-a prezis pruncului un destin proeminent în sfera sacerdotală. Tatăl lui Buddha are însă într-o zi un vis în care îşi vede fiul părăsind palatul ca sihastru aşa că decide să îl protejeze de realitatea ostilă care l-ar putea indispune şi l-ar putea determina să aleagă calea ascezei. În ciuda acestor măsuri, Buddha reuşeşte să facă patru incursiuni în afara palatului, întâlnind un bătrân foarte slăbit, un bolnav, un mort şi un călugăr. Primii trei îi revelează efemeritatea existenţei materiale, datorită bătrâneţii, a bolii şi respectiv a morţii, iar călugărul îi dezvăluie calea de a învinge aceste suferinţe umane, şi anume prin religie. Prin urmare, Buddha hotărăşte să părăsească oraşul şi să-şi abandoneze bunurile, urmând o asceză deosebit de dură în junglele Uruvela. După şase ani însă, constată că acest timp de asceză nu îl ajută, nu îi aduce iluminarea[3]. Este deseori ispitit de moarte (Mara) să renunţe la căutarea adevărului şi să se dedice numai comiterii faptelor bune [4]. Prin meditaţie, Gautama Siddhartha reuşeşte să îşi concentreze toată atenţia asupra eliberării de suferinţă, capătă revelaţia reîncarnărilor sale anterioare şi i se dezvăluie legea condiţionismului universal. În cele din urmă capătă „deşteptarea” (bodhi - o traducere populară în Apus este „iluminare”), la vârsta de 35 de ani, devenind cunoscut ca „Buddha” ("cel iluminat") sau „Gautama Buddha”. Încurajat de zeul Brahma, Buddha petrece 45 de ani învăţându-i pe oameni despre dharma şi întemeiază budismul. La Benares, Buddha îşi face pentru prima oară cunoscută învăţătura şi tot aici apar primii călugări ai comunităţii budiste. Mai târziu, pe măsură ce Buddha îşi răspândeşte religia, numărul adepţilor săi creşte considerabil, cei mai importanţi dintre aceştia fiind Ananda (discipolul preferat a lui Buddha), Sariputra şi Maudgalyayna (doi prieteni din tinereţe). Întorcându-se în comunitatea sa natală, Buddha îl converteşte pe tatăl sau la budism dar şi pe Rahula, fiul său. Gautama Buddha a murit când avea în jur de 80 de ani, în Kushinagara (India), în urma unui drum istovitor alături de Ananda şi a unei boli de dizenterie. Conform legendei, Buddha a încercat să îl consoleze pe discipolul său îndurerat spunându-i înainte de a muri: „Destul Ananda, încetează să te chinui şi să jeluieşti...Cum poţi crede că ceea ce se naşte nu moare? Acest lucru este cu neputinţă.” [5]
Budismul s-a extins pe întreg teritoriul subcontinentului indian şi în ţări învecinate (precum Sri Lanka), de-a lungul primelor cinci secole de la moartea lui Buddha. În cele două milenii care au urmat, a pătruns şi în Asia şi în toate celelalte continente.

Conform unui aforism atribuit chiar lui Buddha, un om care nu urmează Calea cu opt braţe îşi trăieşte viaţa asemeni unui copil care se joacă preocupat fără să observe că locuinţa în care se află e cuprinsă de flăcări[13].
Calea cu opt braţe este modul de a îndepărta suferinţa, a patra parte din cele patru Adevăruri Nobile. Cele opt braţe pot fi împărţite în trei secţiuni: Sila (care se referă la acţiuni fizice, la gesturi), Samadhi (care vizează concentrarea meditativă) şi Prajñā (care dirijează pătrunderea spirituală în adevărata natură a lucrurilor).
Sila este educaţia cea mai morală, stilul de viaţă ascetic, simplist, abţinerea de la comiterea faptelor nepotrivite. "Sila" conţine trei izvoare:
Stilul vorbirii foarte corect - aceasta reprezintă faptul de a nu vorbi într-un fel în care să jignească sau a nu vorbi prea mult; a spune totdeauna drept şi a nu minţi practic.
Mod de a acţiona corect - este un mod care te învaţă cum să faci lucrurile corect, a face numai fapte frumoase şi a încerca să nu faci rău nimănui din ce este viu
A trăi un mod de a fi foarte corect - acestastă cale îndeamnă ca felul de viaţă şi de a exista nu trebuie să jignească sau să vateme ceva persoană; totul pentru a nu produce suferinţă altuia
Samadhi această cale "dezvoltă controlul asupra minţii". Din această categorie fac parte trei căi:
A depune efort corect - a face eforturi pentru autoperfecţionare
A avea o atenţie foarte corectă - abilitatea mintală de a vedea în mod conştient lucrurile aşa cum vin de la sine
Un mod de concentrare extrem de corect - aceasta se arată prin "a fi conştient de realitatea din interiorul tău, fără a avea vreo dorinţă".
Prajñā nu poate fi altceva decât "înţelepciunea care purifică mintea". În această categorie sunt cuprinse ultimele două braţe ale căii sacre:
Înţelegere extrem de corectă, chiar foarte corectă - aceasta trebuie să ţină de realitatea înconjurătoare si cum spune Nicolae Achimescu în Budism şi creştinism: "interpretarea realităţii aşa cum este nu aşa cum pare a fi .
"Cuvântul samyak înseamnă "perfect""(după acelaşi autor). Există diferite moduri de interpretare a Căii cu opt braţe. Pe de-o parte se crede că ea reprezintă o serie de etape progresive pe care credinciosul trebuie să le parcurgă, culminarea unuia din cele opt fiind începutul altuia. Alţii consideră că cele opt componente necesită o dezvoltare simultană.

Dacă în religiile prebudiste ale Indiei sufletul (atman) constituia elementul trecerii de la o viaţă la alta prin reîncarnare, pentru budism acest element este însăşi "setea" (tanha) omului de pe patul de moarte. Neexistând un suflet etern, conexiunea între un individ actual şi unul dintr-o viaţă preexistentă nu este una de ordin fizic sau spiritual, ci una morală, pur karmică. Karma unui om este rezultatul faptei la fel ca în hinduism şi se bazează pe stricta lege a condiţionismului (Pratitya-samutpada) conform căreia din orice fenomen trebuie să rezulte un altul. Consecinţa unei fapte comise în această viaţă nu se materializează neapărat în viaţa imediat următoare, ea putând să se manifeste chiar în aceeaşi viaţă sau în existenţe mult mai îndepărtate. Cu toate acestea, nu fapta în sine determină karma, ci mai degrabă intenţia de a o săvârşi şi atitudinea celui care o comite. De exemplu, dacă un om are intenţia să facă o anumită faptă, dar este împiedicat, această intenţie va influenţa karma acelei persoane, cu toate că fapta în sine nu a modificat cu nimic mediul înconjurător.
Pentru a obţine iluminarea, un budist trebuie să se detaşeze de karma şi de ciclul reîncarnărilor, deci trebuie să continue să facă fapte bune, dar cu o atitudine detaşată de rezultatul lor. El trebuie să renunţe la dorinţă (lobha), ignoranţă (avijjā), poftă (tanha), iluzie (moha), egocentrism sau credinţa într-un sine veşnic (attā) şi ură (dosa)[14], să devină impersonal.
În general se crede că nu există o altă metodă de a învinge karma decât pe Calea celor opt braţe. Cu toate acestea, în câteva sutre Mahayana, cum ar fi Lotus Sutra, Angulimaliya Sutra şi Nirvana Sutra, Buddha predică că doar citind, recitând sau auzind sutre puternice cum sunt şi cele sus-numite se şterge o mare cantitate a încărcăturii karmice.

Bodhi
Bodhi (pali şi sanscrită: बॊधि; literal:"trezirea") este un termen folosit în budism pentru o anumită experienţă revelatorie obţinută de un arhat prin meditaţie. După dobândirea acestei "iluminări", a acestui bodhi, omul este eliberat de ciclul samsāra (naştere, suferinţă, moarte, reîncarnare) şi accede spre "fericirea supremă" (Nibbāna sau Nirvāna)[15]. Bodhi este obţinut de orice persoană care a îndeplinit cele şase "desăvârşiri" (Pāramitā), care a înţeles pe deplin cele patru adevăruri nobile şi care şi-a abolit întreaga încărcătură karmatică şi a înţeles conceptul "non-sinelui" (anātman). În budismul Theravada, iluminarea nu poate fi realizată decât experimental, personal, prin cunoaştere directă, deoarece "adevărul" nu trebuie însuşit ca o dogmă, ca o tradiţie preluată de la nişte învăţaţi, ci trebuie descoperit individual, pentru că altfel ar putea fi înţeles greşit. Însuşi Buddha a preferat ca discipolii săi să ajungă la iluminare prin propriile forţe şi nu prin încrederea orbească în învăţăturile lui şi le-a strigat "ehipassika!" ("vino şi vezi!").
Pentru a desemna treptele atinse de oameni în procesul desăvârşirii lor spirituale au apărut patru noţiuni:
sotapanna îl numeşte pe omul care a reuşit să rupă "cele trei lanţuri" (tini samyojanani), adică să se elibereze de autoritatea riturilor, de credinţa în existenţa unui "eu" permanent şi de îndoială. De asemenea el trebuie să fie convins de validitatea "celor patru adevăruri nobile" şi să aibă încrederea în Buddha, în învăţătura sa (dharma) şi în comunitatea budistă (sangha)
sakadagamin este cel care s-a eliberat nu numai de "cele trei lanţuri" ci şi de ură, patimă şi iluzie şi care poate spera că în existenţa imediat următoare va primi o formă umană şi se va elibera.
anagamin este omul care s-a eliberat de "cele cinci lanţuri", adică de cele trei mai sus amintite, de răutate şi de pofta senzuală.
arahant (arhat) este cel care a obţinut iluminarea, Nirvana şi a suferit "transformarea sacră" (brahmacariyattha).

Gautama Buddha descrie intrarea în Nirvana prin termenii "lipsa de moarte" (pali: amata sau amaravati) sau "necondiţionarea" şi consideră că este desăvârşirea spirituală supremă, rezultatul firesc al cuiva care trăieşte în armonie cu învăţăturile budiste, cu dharma.
Nirvana reprezintă starea în care este nimicită suferinţa şi în care omul se debarasează de ciclul reîncarnărilor, de orice apariţie, dispariţie sau transformare. Prin prisma Nirvanei, omul priveşte cele cinci "agregate" ale existenţei sale ca pe ceva impropriu şi devine indiferent la schimbarea sau anihilarea lor. Relaţia dintre samsara şi Nirvana este cea dintre iluzie şi realitate; prin distrugerea samsarei nu se pune capăt unei entităţi existente ci unei aparenţe, prin volatilizarea căreia se lasă loc manifestării depline a "adevărului". Nirvana este un "neant", cu toate că în diferite credinţe populare ea se materializează sub forma unui spaţiu paradiziac.
Majoritatea surselor budiste ce vorbesc despre Nirvana o descriu prin propoziţii negative, pentru că afirmaţiile ar putea limita sau defini greşit realitatea, în timp ce negaţiile îi redau cu fidelitate infinitudinea şi absolutul. Unul din termenii caracteristici Nirvanei este "Śūnyatā", adică "vid", "vacuitate". Aşadar Nirvana este un "Nimic absolut", un contrariu al lumii pe care o percepem. De asemenea ea este o întrupare a non-diferenţei, a non-distincţiei, ea transcende orice opoziţie, fiind un spaţiu al "autoidentităţii contradictorii" (coincidentia oppositorum
"Calea de mijloc" este principiul care stă la baza tehnicilor budiste şi a fost descoperită de Buddha înainte de iluminarea sa. Ea poate fi enunţată în moduri diferite:
este deseori descrisă ca un model pentru practicile non-extremiste, o cale moderată care nu acceptă nici extrema josnică, vulgară a "indulgenţei în plăcerea simţurilor" (kamasukhallikanuyoga) nici extrema dureroasă a propriei mortificări.
este uneori descrisă ca o mediere între viziunile din domeniul metafizicii: de exemplu, lucrurile există şi nu există în acelaşi timp.
o explicaţie a condiţiei Nirvanei, unde toate dualităţile se contopesc şi încetează să existe ca entităţi separate.

Recunoaşterea celor patru Adevăruri Nobile şi urmarea primilor paşi ai "Căii cu opt braţe" necesită "refugiul" în cele Trei Giuvaieruri (sanscrită: त्रिरत्न Triratna sau रत्नत्रय Ratna-traya, pali: तिरतन Tiratana) ale budismului. Budismul tibetan adaugă uneori încă un refugiu în persoana învăţătorului lama.
Cele trei giuvaieruri ale credinţei sunt:
Buddha (Cel trezit) - este un titlu acordat celor care au obţinut iluminarea la fel ca Buddha şi care îi ajută şi pe alţii să o obţină. Termenul "buddha" mai poate fi înţeles ca înţelepciunea care înţelege Dharma, în această viziune Buddha reprezentând cunoaşterea supremă a realităţii în adevărata sa formă.
Dharma [17]este învăţătura sau legea promovată de Buddha, cuvântul lui Gautama aşa cum a fost consemnat în scrierile budiste. De asemenea termenul înseamnă legea naturală bazată pe comportamentul unei persoane şi consecinţele acestui comportament (acţiune şi reacţiune). Poate avea (mai ales în budismul Mahayana) conotaţia realităţii ultime.
Sangha. Acest termen înseamnă literal "grup", "întrunire", "congregaţie", dar când este folosit în învăţăturile budiste se referă la unul din următoarele două tipuri de grupuri: ori comunitatea monahală (bhikkhus, călugării şi bhikkhunis, călugăriţele) ori totalitatea oamenilor care au atins măcar prima treaptă (Sotapanna) din drumul către iluminare. Conform unor budişti moderni, sangha îi include şi pe laicii care au grijă de călugări şi pe cei care au acceptat respectarea unei părţi din codul monastic, fără a fi încă instituiţi cu titlul de călugăr sau călugăriţă. Comunitatea budistă ocupă un rol important în mijlocirea eliberării credinciosului.
Conform scrierilor, Buddha s-a arătat discipolilor ca un model implorându-le să aibă credinţă (sanscrită श्रद्धा śraddhā, Pāli saddhā) în exemplul lor de om care s-a eliberat de durere şi de pericolul existenţei. Dharma însă este cea care conferă credinciosului îndrumări în procesul de alinare a suferinţei şi de obţinere a iluminării. Sangha are un rol important în măsura în care menţine, conservă învăţăturile autentice budiste şi oferă exemple concrete că adevărul răspândit de Buddha este tangibil.
În Mahayana există tendinţa de a-l percepe pe Buddha nu ca un simplu om ci ca o proiecţie pământeană a unei entităţi ce transcende însăşi gândirea. În unele sutre din budismul Mahayana Buddha, Dharma şi Sangha sunt văzuţi ca o singură Fiinţă: toate trei giuvaierurile îl constituie pe Eternul Buddha. Dincolo de importanţa lor în mântuirea de suferinţă, cele trei giuvaieruri inspiră şi o puternică reverenţă tuturor budiştilor. De exemplu, venerarea lui Buddha ca persoană istorică sau ca entitate apriorică a căpătat de-a lungul timpului numeroase forme, iar transcrierea scrierilor sacre, materializare a Dharmei,


Śīla (sanscrită) sau sīla (pāli) reprezintă educaţia morală, comportamentul etico-ascetic pe care trebuie să-l îndeplinească credinciosul budist. Este una din cele trei trepte către Nirvana (sila, samadhi şi prajna) şi a doua dintre "desăvârşiri" (pāramitā)[18] şi se referă la puritatea în cuvânt, în gândire şi faptă. Cele patru condiţii ale śīlei sunt castitatea, liniştea deplină, calmul şi anihilarea factorilor perturbatori ai pasiunii.
Śīla vizează în general normele de conduită. Există diferite grade ale acestei conduite care corespund "moralităţii de bază" (cele cinci porunci), "principiilor de bază ale moralei ascetice" (cele opt porunci), "monahismului noviciatului" (cele zece porunci) şi "monahismului" (Vinaya or Patimokkha). Oamenii de rând acceptă de obicei să îşi asume respectarea "celor cinci porunci" care sunt comune tuturor şcolilor budiste. Dacă doresc ei pot alege să se supună "celor opt porunci" care au câteva norme adiţionale pentru un ascetism de bază.
Exprimarea "celor cinci porunci" nu foloseşte o formulă imperativă ca în iudaism sau creştinism, ele sunt simple îndemnuri de a trăi o viaţă fericită, fără griji, în care meditaţia se poate desfăşura în condiţii bune. Cele cinci porunci sunt:
1. A te abţine să iei viaţa cuiva. (non-violenţa faţă de orice formă de viaţă)
2. A te abţine să iei ceva ce nu ţi se cuvine.
3. A te abţine de la o purtare senzuală necuviincioasă. (abstinenţă de la desfrânare)
4. A te abţine să minţi.
5. A te abţine de la consumarea oricărei substanţe care duce la pierderea lucidităţii minţii. (abţinerea de la droguri sau alcool)
În cadrul celor opt porunci, a treia poruncă, legată de comportarea sexuală, este mult mai strictă şi devine un îndemn către celibat. Cele trei porunci adiţionale sunt:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite. (timpul dedicat mesei se întinde de dimineaţa până la prânz)
7. A te abţine de la dans, folosirea bijuteriilor, participarea la spectacole, atingerea metalelor preţioase, etc.
8. A te abţine de la folosirea unui pat înalt, mare şi somptuos.
Vinaya este un cod moral specific monahilor. În budismul Theravada, acest cod moral include de 227 de reguli pentru călugări şi 311 pentru călugăriţe. Conţinutul scrierilor Vinaya (vinayapitaka) diferă într-o mică măsură de la o şcoală la alta, fiecare şcoală budistă stabilind diferite standarde de aderenţă la Vinaya. Monahii începători respectă "cele zece porunci", care în afară de cele cinci porunci includ:
6. A te abţine să mănânci în momente nepotrivite.
7. A te abţine să cânţi, să dansezi, să foloseşti un instrument muzical sau să participi la programe distractive.
8. A te abţine să foloseşti parfum, cosmetice sau podoabe.
9. A te abţine să stai pe scaune înalte sau să dormi în paturi somptuase şi fine.
10. A refuza să primeşti bani.
În budismul estic, Mahayana acceptă o nouă Vinaya pentru bodhisattva, având principii etice distincte, cum ar fi abstinenţa de la carne şi încurajarea vegetarianismului. Aceste noi norme sunt conţinute într-un text numit Brahmajala Sutra (a nu se confunda cu textul pali cu acelaşi nume).



Toate formele budismului sunt de acord că Buddha a promovat două tipuri de meditaţie: meditaţia samatha (sanscrită, śamatha) şi meditaţia vipassanā (sanscrită, vipaśyanā). Cu toate acestea, numai meditaţia de tip vipassanā poate parcurge drumul jñāna (cunoaştere)- prajñā (înţelegere pură) - nirvāna. Meditaţia samatha urmăreşte doar obţinerea unei stări de linişte şi concentrare absolută prin fixarea conştiinţei asupra unui obiect sau unei idei, care este extinsă apoi în întreaga fiinţă.
Pentru a realiza desăvârşirea finală a omului şi a opri suferinţa, Buddha recomandă tehnicile yoghine pe care le preia din cultura indiană prebudistă şi le îmbogăţeşte. Budismul consideră yoga o adevărată cufundare în spiritul uman[19]. Meditaţia budistă de tip yoga presupune izolarea, o anume poziţie nemişcată a corpului[20], disciplinarea în mod conştient a gândirii, controlul atent al respiraţiei (pranayama) care trebuie să decurgă în mod regulat, fără a fi însă întreruptă ca în alte exerciţii yoga. Următoarea etapă a meditaţiei o constituie dhyāna (ध्यानम्, sanscrită)/jhāna (pali), pătrunderea în sfera suprasensibilului, a inconştientului, contemplaţia pură. Practicantul se detaşează de propriile simţuri şi îşi îndreaptă atenţia spre unuia din cele trei caracteristici ale existenţei: anicca (impermanenţa), anatta (non-sineitatea), dukkha (durerea). Apogeul meditaţiei presupune intrarea într-un spaţiu aflat la limita dintre conştient şi inconştient, o plutire la graniţa dintre lumea efemeră şi Nirvana. Însă această stare nu înseamnă şi pătrunderea în Nirvana, deoarece meditaţia, nesusţinută de alte elemente nu este în măsură să realizeze iluminarea. Potrivit unor învăţaţi budişti, cunoaşterea sau înţelepciunea (prajñā) este singura care poate realiza desăvârşirea omului şi realizarea Nirvanei, fără a se ajuta de tehnicile yoghine.

Prajñā (sanscrită) sau paññā (pāli) este înţelepciunea capabilă să nimicească suferinţa şi să aducă iluminarea, reprezintă revelaţia adevăratei înfăţişări a realităţii, revelaţie care precede accederea în nirvana. De asemenea, prajñā este una din cele şase "pāramitā" (perfecţiuni) ale budismului Mahayana şi una din cele zece ale budismului Theravada.
Iniţial, cunoaşterea se fundamentează pe învăţăturile lui Buddha (dharma), pe citirea studierea şi recitarea textelor budiste. Cu toate acestea, cunoaşterea trebuie susţinută de experienţa personală a fiinţei, prin contactul nemijlocit cu realitatea ultimă. Buddha considera că procesul de "a cunoaşte" fără "a vedea", adică a experia, este lipsit de profunzime, superficial, inutil eliberării. Prajñā este o experienţă religioasă, o transformare intrinsecă a omului, o schimbare a conştiinţei şi de aceea nu poate fi realizată decât experimental şi individual. Totodată, prin prajñā se subînţelege anularea unei relaţii cognitive de tip subiect-obiect; cunoaşterea budistă dezvăluie însăşi existenţa în toată plenitudinea ei, care nu se manifestă ca un obiect şi transcende orice tip de diferenţiere.
Conform budismului timpuriu, prajñā parcurge trei forme de cunoaştere: cunoaşterea reîncarnărilor precedente, cunoaşterea legii karmei ce determină fiecare renaştere şi cunoaşterea "celor patru Adevăruri Nobile" şi a "întinărilor" sau "prihănirilor" (pali: Kilesa, sanscrită: kleśha) care împiedică eliberarea (lăcomia, ura şi iluzia).

Mesajul social al budismului

Budismul desfiinţează din start stratificarea socială, ierarhizarea şi susţine egalitatea oamenilor din punct de vedere moral. Buddha dorea abolirea sistemului de caste prezent în India şi nega valorile numelui şi al familiei şi trăinicia lor [21]. Se promovează nu doar o compasiune (karunā) şi o iubire necondiţionată faţă de semeni (pali:mettā; sanscrită:maitrī), ci o identificare a eului cu însăşi fiinţa persoanei iubite. Budismul consideră că egoismul şi sentimentul sinelui provin din limitarea denumirii de "eu" la propria persoană, şi numai prin extinderea termenului asupra lumii înconjurătoare, prin dilatarea graniţelor proprii se poate ajunge la iubirea adevărată. Buddha descrie această lărgire a orizontului prin privirea simbolică a celor şase direcţii:
Privind spre est, un copil ar trebui să fie bun cu părinţii săi, să îi ajute, să le păstreze tradiţia, să fie demn de moştenire şi să îndeplinească ritualurile cuvenite la moartea lor. La rândul lor părinţii trebuie să îi protejeze, să-i încurajeze în acţiunile benefice, să îi lanseze într-o carieră, să se asigure că au un soţ potrivit/o soţie potrivită şi să le acorde o moştenire bună.
Privind spre sud un elev trebuie să îşi respecte învăţătorul, să muncească din greu şi să fie nerăbdător să înveţe. Un învăţător trebuie să asigure o educaţie bună elevului, să se asigure că acesta a înţeles bine informaţiile şi să-l ajute să îşi atingă ţelurile.
Privind spre vest un soţ trebuie să îşi trateze soţia cu bunătate, să îi fie fidel, să împartă autoritatea cu ea şi să îi asigure bunăstarea. O soţie trebuie să fie graţioasă, loială şi muncitoare.
Privind spre nord un prieten trebuie să fie generos, protectiv şi leal prietenilor săi şi să îi ajute la nevoie.
Privind spre nadir un angajator trebuie să fie bun cu angajaţii săi, să le distribuie sarcini conform abilităţilor lor, să le asigure mâncare şi plată, să îi ocrotească când sunt bolnavi şi să le permită dreptul de a pleca. Un angajat trebuie să meargă la muncă devreme, să plece târziu, să fie cinstit cu angajatorul său şi să îi menţină o reputaţie bună.
Privind spre zenit un om obişnuit, laicii trebuie să îi respecte pe cei care s-au dedicat vieţii spirituale, să fie amabil şi binevoitor în faptă, în vorbă şi în gând, să le acorde casa lor ca adăpost şi să îi aprovizioneze cu cele necesare vieţii. De asemenea, un monah trebuie să îi împiedice pe laici de la comiterea păcatelor, să îi încurajeze să fie buni, să propovăduiască dharma, să clarifice mirenilor ceea ce acesştia nu înţeleg din învăţăturile lui Buddha, să le arate calea cea dreaptă şi să îi iubească nemăsurat de mult[22].
Budismul nu condamnă acumularea bogăţiilor de către oamenii obişnuiţi ci chiar o încurajează, cu toate că monahii nu au voie să se atingă de bani sau să se implice în viaţa economică. Astfel din punct de vedere sociologic putem vorbi de două tipuri de budism: "budismul nirvanic" care are ca unic scop eliberarea şi detaşarea de samsara şi "budismul karmic" care îndeamnă omul să săvârşească fapte bune pentru ca într-o viaţă viitoare pozitivitatea karmei să-l situeze într-o poziţie mai apropiată de condiţia iluminării. Budismul nirvanic încurajează de asemenea faptele bune, dar cere detaşarea de rezultatul lor şi renunţare ceea ce este inaccesibil pentru unele persoane fără o vocaţie monahală


Literatura sacrosanctă a budismului cunoaşte o bogată varietate, însă niciuna dintre lucrări nu provine de la Buddha însuşi. Ea nu reflectă decât învăţăturile lui Gautama transmise pe cale orală discipolilor, învăţături care au suferit, mai mult sau mai puţin, modificări fiind afectate de amprenta personală a scriitorului. Importanţa fiecărui text este dezbătută în cadrul şcolilor budiste care le conferă diferite grade valorice; de exemplu, unele grupări consideră anumite texte obiecte religioase, în timp ce altele preferă o percepere scolastică a lor. Nici limba sacră nu este una unitară, scrierile fiind în sanscrită sau pali, sau traduse în chineză, japoneză, tibetană, etc.
Scrierile sfinte se divid în două categorii principale: scrieri canonice, care conţin mesajul transmis de religia lui Buddha şi scrierile necanonice, adică tratatele doctrinare şi comentariile aduse pe marginea lucrărilor canonice. Textele canonice budiste sunt împărţite în trei culegeri voluminoase cunoscute sub numele sanscrit Tripitaka sau pali Tipitaka ("coşul întreit" sau "cele trei coşuri", în traducere). Conform canonului, după moartea lui Buddha a avut loc primul consiliu budist, condus de călugărul Mahākāśyapa, care avea drept rol stabilirea, clarificarea fundamentelor noii religii: cuvintele "Celui Iluminat" (sūtras sau suttas) şi codul monastic (vinaya). Ananda, cel mai mare discipol al lui Gautama Buddha a fost chemat pentru a expune predicile stăpânului său şi, după unele surse a fost şi cel care a alcătuit "abhidhamma", o colecţie de texte analitice ce face parte din canon. Upāli, un alt discipol, a prezentat regulile Vinaya. Mărturiile lor au stat la baza canonului Tripitaka şi au format cele trei culegeri:
Coşul disciplinei (Vinaya Pitaka) ce conţine norme de etică religioasă pentru călugări şi călugăriţe, explicaţii ale originii şi importanţei acestor norme, precum şi pedepse disciplinare pentru încălcarea lor şi povestiri exemplificatoare.
Coşul povestirilor (sanscrită: Sūtra Pitaka, pali: Sutta Pitaka) conţine cuvântările, aforismele şi predicile lui Buddha şi ale discipolilor săi şi spre deosebire de Vinaya Pitaka este importantă nu doar pentru monahi, ci pentru întreaga comunitate budistă.
Coşul doctrinei (sanscrită: Abhidharma Pitaka , pali: Abhidhamma Pitaka) abordează şi clasifică noţiunile centrale ale budismului.
Tripitaka nu a fost însă transpusă în formă scrisă în urma primului consiliu budist, ci mult mai târziu, timp în care s-a transmis oral sub formă de cântece religioase. Din acest motiv, atât sūtra cât şi vinaya fiecărei şcoli budiste conţin elemente diferite, aprecieri distincte asupra dharmei, texte cosmologice şi cosmogonice, istorisiri asupra vieţilor anterioare ale lui Buddha, etc., ceea ce înseamnă că această religie nu are un canon unic.
Budismul Theravada şi alte şcoli budiste timpurii consideră că textele din canonul lor conţin adevăratele cuvinte ale lui Buddha. Deşi toate şcolile vechi îşi aveau propriul canon, singurul care a rezistat în totalitate în timp este cel al şcolii Theravada. Canonul Theravada, cunoscut şi cu numele "Canonul Pali", după limba în care a fost scris a fost redactat în Sri Lanka, în primul secol î.Hr. şi conţine în jur de patru milioane de cuvinte. În timp ce adepţii Theravadei văd în Canonul Pali autoritatea definitivă şi supremă, cei ai Mahayanei i-au diminuat importanţa şi îşi focalizează credinţa şi concepţia filozofică pe sutrele mahayaniste şi pe propriile versiuni ale codului monahal, Vinaya. Sutrele mahayaniste (alcătuite în jurul secolelor II-III d.Hr.) sunt considerate de asemenea de unii credincioşi cuvinte aparţinând lui Gautama Buddha, însă transmise în secret unor fiinţe mitologice (ca şerpii mitici nāga) sau provenind de la alţi buddha sau bodhisattva. Astăzi există aproximativ şase sute de astfel de sutre, în limba sanscrită sau traduse în chineză sau tibetană. Pentru a diferenţia sutrele mahayaniste de cele aparţinând Theravadei, cele din urmă mai sunt numite de celelalte şcoli şi agame. Mahayaniştii acceptă atât propriile sutre cât şi agamele ca învăţături autentice ale lui Buddha, concepute pentru diferite tipuri de persoane şi diferite nivele de pătrundere spirituală. Dimpotrivă, credincioşii Theravada aderă exclusiv la Canonul Pali şi socotesc sutrele şcolii rivale nişte lucrări de ficţiune poetică, nicidecum cuvintele lui Buddha. Theravadinii sunt convinşi că prin canonul lor Buddha şi-a exprimat ultimele cuvinte şi că nu mai este nevoie de nici o completare pentru a întregi religia; de aceea orice text care se pretinde a aparţine lui Buddha şi care nu figurează în canon sau în comentariile theravadine aferente este privit cu scepticism şi respingere totală.

Pentru mahayanişti, agamele sunt importante într-o anumită măsură, conţin teorii de bază, substanţiale, deşi sutrele Mahayana articulează doctrinele înalte, profunde transmise de Gautama şi necesare celor ce urmează calea binecuvântată de bodhisattva. Această cale nu are la bază doar dorinţa de eliberare a propriei persoane, ci însăşi preluarea misiunii lui Buddha de a elibera toate fiinţele de suferinţă. De aceea această ramură religioasă a preluat numele de Mahāyāna (literal, Marele Vehicul), unde atributul "mare" are o conotaţie specifică acestui tip de budism - începând cu vastitatea jurământului unui bodhisattva de a lupta în toate vremurile ce vor veni pentru toate fiinţele aflate în durere, cu dimensiunea simbolică a sutrelor mahayaniste, cu infinitatea vieţuitoarelor care caută să fie salvate şi sfârşind cu dobândirea finală de către bodhisattva a "Marelui Sine" (mahatman) în sfera "Marii Nirvana" (mahanirvana). Pentru theravadini însă, pretinsa "măreţie" a sutrelor mahayaniste nu le confirmă şi veridicitatea.
În ceea ce priveşte comentariile aduse textelor sacre theravadiene, ele datează încă din secolul al IV-lea î.Hr. şi au o importanţă imensă pentru că ajută la reconstituirea unor lucrări mult mai vechi. Cel mai important şi mai activ învăţat din această perioadă este considerat Buddhaghosa, căruia i se atribuie nişte comentarii ale Vinayei-Pitaka şi Suttei-Pitaka. Budismul Mahayana se bucură de lucrările unor erudiţi budişti ca Nagarjuna (cca. 200 d.Hr.), fondatorul şcolii Madhyamika şi Asanga (sec. al IV-lea d.Hr.), un exponent al şcolii Yogācāra.
Spre deosebire de multe alte religii, budismul nu are un text central care să fie reprezentativ pentru toate tradiţiile şi diviziunile. Diversitatea şi complexitatea canoanelor budiste au fost considerate de mulţi (printre care şi reformatorul social Babasaheb Ambedkar) ca reprezentând o barieră în înţelegerea filozofiei acestei religii. De-a lungul timpului, au existat multe încercări de a sintetiza un singur text care să înglobeze principiile budismului. În tradiţia Theravada au existat nişte aşa-numite "texte de studiu" sau "manuale" pentru călugării novici, care sintetizau şi sistematizau învăţăturile lui Buddha prin condensarea într-un singur volum a mai multor texte canonice sau explicative. Mai târziu, în Sri Lanka, Dhammapada a fost susţinută ca o scriere unificatoare a Theravadei.
În anii 1920, Dwight Goddard a adunat o serie de texte budiste şi scrieri clasice ale filozofiei Orientului Extrem, cum ar fi Tao Te Ching, formând o lucrare numită Biblia budistă. Mai recent, Dr. Babasaheb Ambedkar a încercat să creeze un document ce combină principiile budiste prin “Buddha şi Dhamma sa”. . Alte asemenea eforturi au persistat până astăzi, cu toate că momentan nu există niciun text acceptat în unanimitate ca fiind centrul tradiţiilor budiste.
Deşi toate şcolile timpurii ale budismului îşi aveau propriul canon, singurul care a rezistat în totalitate în timp este cel al şcolii Theravada.

Tradiţia spune că la scurtă vreme de la moartea lui Buddha (aprox. 480 î.Hr.) şi intrarea acestuia în parinirvāna (pali: parinibbāna, "stingerea totală") s-a convocat primul consiliu al budismului care a fixat, în mod oral, Vinaya-Pitaka şi Sutra-Pitaka. Acesta a fost organizat la Rajagriha de către Mahākāśyapa, un discipol al lui Buddha. În secolul următor, pe măsură ce comunitatea budistă Sangha a continuat să se extindă, a apărut o controversă în jurul celor zece puncte de disciplină monastică. Cel de-al doilea consiliu budist (care s-a produs la aproximativ o sută de ani de la moartea lui Gautama) a fost ţinut la Vaisali şi a avut ca rol rezolvarea acestei dispute. În cele din urmă, toţi membrii consiliului au fost de acord ca cele zece puncte să rămână nemodificate.
La puţin timp însă după această hotărâre, Sangha a început să se dividă în grupuri separate. Nu se ştie cu exactitate când a survenit schisma; unele izvoare cum ar fi Dipavamsa din tradiţia pali o plasează imediat după cel de-al doilea consiliu. Tradiţia budistă Sarvastivada identifică schisma în vremurile regelui Asoka (268-234 î.Hr.), în timp ce Mahasanghika susţine că aceasta a fost provocată mult mai târziu, în jurul anului 100 î.Hr. Cert este că principalele cauze ale rupturii au fost divergenţele de percepere a regulilor călugăreşti. Astfel comunitatea s-a împărţit în două fracţiuni: sthaviravadini (theravadini) sau cei care se considerau ortodocşi şi loiali vechilor norme riguruase legate de învăţăturile lui Buddha şi mahāsānghikaşi (partizani ai şcolii Mahāsānghika), care abordau o viziune liberală şi permisivă asupra dogmei şi a monahismului.
Edictele din vremea regelui Asoka consemnează un nou conflict de ordin religios, cu prilejul căruia are loc un nou consiliu, cel de-al al treilea, la Pataliputra, aproximativ în anul 250 î.Hr., la 236 de ani de la moartea lui Buddha. Dirijat de Moggaliputta Tissa şi întrunind în jur de o mie de călugări (printre care se zice că s-ar fi numărat însuşi Asoka, în calitate de monah), consiliul a stabilit sthaviravadismul (budismul theravada) ca singura formă ortodoxă şi nu a aceptat niciun compromis în favoarea dizidenţilor religioşi, care expulzaţi fiind din cadrul Sanghăi, au fost catalogaţi drept eretici. O altă realizare a consiliului a fost întregirea Canonului Pali prin adăugarea textului Abhidammam Pitaka. Tot în această perioadă, din cercul sthaviravadinilor se mai desprinde o nouă grupare, cea a sārvāstivadinilor.
Imediat după aceste schisme, şcolile budiste au început să alcătuiască o Abhidharma/Abhidhamma, adică o colecţie de lucrări filozofice. Versiuni asemănătoare acestui tip de scriere au existat probabil şi în timpul lui Buddha, însă concepute sub forma unor liste. Evoluţia budismului însă, a dus la încadrarea conceptelor cuprinse în acele liste ăntr-o lucrare mult mai voluminoasă şi mai sistematică, într-o nouă Pitaka: Abhidhamma Pitaka. Unii academicieni moderni numesc această etapă "budismul Abhidhamma". Cu toate acestea, unele şcoli, Mahasamghika de exemplu nu au o Abhidhamma Pitaka, fapt ce se află în conformitate cu refuzul lor de a aduce adăugiri canonului.

Stingherită de numeroasele schisme, răspândirea budismului a decurs lent până în perioada împăratului mauryan Asoka cel Mare, care fiind un susţinător public al acestei religii a avut o importanţă incomensurabilă în istoria acesteia. Având pentru lumea orientală un rol asemănător cu cel al lui Constantin cel Mare faţă de Europa şi creştinism, Asoka a îmbrăţişat budismul, ridicându-l la statut de credinţă imperială şi a păstrat în acelaşi timp o atitudine tolerantă în raport cu celelalte confesiuni. Vrând să unifice subcontinentul indian şi restul Asiei de Sud sub o singură religie, împăratul mauryan a construit numeroase mănăstiri şi stupe (în jur de optzeci de mii îi sunt atribuite în prezent), a protejat călugării şi a trimis misionari în întreaga lumea. O orientare a misiunilor a fost înspre vest, înspre teritoriile iraniene, Siria, Afghanistan, Egipt, Cirene, Macedonia şi Epir, iar alta s-a concentrat în sudul peninsulei, anume Sri Lanka şi Maldive. Cele două incursiuni misionare au avut ca efect pe de-o parte final izbucnirea budismului în China şi de cealaltă parte, transportarea budismului theravada în afara teritoriului originar, răspândirea lui în zona insulară a Oceanului Indian (inclusiv Sri Lanka) şi de-a lungul coastelor sud-est asiatice. Pe teritoriul Indiei, Asoka a răspândit religia în Mysore, Kashmir, Maharashtra, Varanasi şi Himalaya.

Epoca lui Asoka marchează prima emanaţie a învăţăturilor budiste dincolo de teritoriile indiene. Conform edictelor lui Asoka, au fost trimişi emisari cu precădere în teritoriile învecinate Imperiului Seleucid şi în regatele elenistice din bazinul mediteranean. Aceasta a favorizat, un secol mai târziu, apariţia monarhilor budişti vorbitori de limbă greacă din Regatul Indo-Grec şi dezvoltarea artei greco-budiste din Gandhāra. În tot acest timp, budismul a fost expus atât influenţelor greceşti şi persane cât şi celor ale religiilor indiene non-budiste.
După moartea lui Asoka, Imperiul Maurya cunoaşte o perioadă de regres şi începe să se destrame. De asemenea, budismul suferă noi sciziuni nu doar în grupurile "ortodoxe", ci chiar şi în noile şcoli. Teritoriile septentrionale ale fostului imperiu revin dinastiei Sunga ai cărei membri erau adepţi vehemenţi ai brahmanismului şi doreau resuscitarea practicilor vedice. Evoluţia budismului în India nu este însă atenuată nici de amplul proces de sectarizare, nici de persecuţiile regelui Pushyamitra Sunga (185-151 î.Hr.), cel mai proeminent membru al noii dinastii, contra credincioşilor budişti. Mărturie a rezistenţei şi a redudabilei activităţi religioase o reprezintă numărul mare de monumente budiste înălţate în perioada ce a urmat anilor 200 î.Hr.
Tot în acest timp, regii greci din Bactriana şi-au instalat controlul asupra Pakistanului de astăzi şi a unor zone nordice ale Indiei (Malwa, Bihar şi Rajastahn). Se ştiu puţine despre activitatea socială şi religioasă ale conducătorilor greci, însă e posibil ca unii din ei să fi renunţat la religiile proprii în favoarea budismului. Un exemplu concret este regele Menandru care domnea peste Punjab şi care a rămas imortalizat în faimosul text din limba pali, Milinda-Panha, purtând o discuţie despre filozofia budistă cu călugărul Nāgasena.
După Sunga a urmat perioada dinastiei Satavahana care şi-a instalat conducerea peste India centrală, Andhrapradesh şi Maharashtra între anii 200 î.Hr. şi 250 d.Hr. La fel ca exponenţii dinastiei precedente, satavahanienii au fost cârmuitori brahmanici, dar au manifestat mai multă toleranţă celorlalte religii. Sub egida lor, hinduismul şi budismul s-au dezvoltat şi au coexistat pacific. Prin numeroase donaţii din partea dinastiei unele centre budiste din regiunea Andhrapradesh ca Amaravati şi Nagarjunakonda au ieşit în evidenţă.

Nimeni nu cunoaşte în prezent originile geografice precise ale şcolii budiste Mahayana. Este plauzibil ca diversele elemente ale Mahayanei să se fi dezvoltat în mod independent începând cu secolul I î.Hr., fiind inerente la început câtorva secte de mică dimensiune de pe teritoriul nord-vestic al Indiei (adică din Imperiul Kushan sau actualul Pakistan), din perimetrul Imperiului Satavahana, de pe coasta vestică din apropierea oraşului Bharukaccha (Bharuch) sau în proximitatea unor zone cavernoase ca Ajanta şi Karli. Cuvântul "Mahayana" (Marele Vehicul) a fost conceput de adepţii acestei noi direcţii religioase şi intră în contrast cu numele peiorativ "Hinayana" (Micul Vehicul), cu care mahayaniştii numesc vechile şcoli budiste, inclusiv Theravada. Cea mai simplă descriere a celor două "Vehicule" este cea oferită de călătorul chinez I-ching care observă că cei care "venerează bodhisattva şi citesc sutre mahayaniste sunt numiţi mahayanişti, iar cei care nu - hinayanişti"; cu alte cuvinte, budiştii Mahayana au propriile scrieri sacre, neincluse în canonul hinayanist şi adoră fiinţe supraomeneşti aflate într-o stare a existenţei imediat inferioară stării de Buddha, fiinţe numite bodhisattva şi care diferă destul de puţin de zeităţile indiene. Se mai pot adăuga multe caracteristici descrierii lui I-Ching, dar acestea nu pot fi universal valabile deoarece cele două "Vehicule", deşi divergente în zone complet separate geografic (ca în cazul Sri Lanka - Japonia), au intrat în simbioză şi au făcut schimburi de elemente religioase în ariile de contact ca India şi China. Cu toate acestea, Mahayana s-a bucurat de o popularitate mai mare decât Theravada, fiind mai puţin monastică şi mai mult dedicată fiinţei, sentimentului. În timp ce Hianyana era conservatoare şi rigidă în dogme, Mahayana se înfăţişa mai cordială în ceea ce priveşte caritatea, mai personalizată în devoţiune, mai adaptabilă în condiţiile istorice, şi mai ornamentată, mai abundentă în artă, literatură şi în ritualuri[24]. De asemeni, budismul Mahayana aduce un element inedit, care reprezintă chintesenţa acestei şcoli, şi anume bodhisattva, omul iluminat care renunţă la intrarea imediată în Nirvana şi se dedică salvării lumii de la suferinţă. Termenul "bodhisattva" nu a apărut însă odată cu mahayanismul, ci există chiar şi în budismul primar, desemnându-l pe Gautama Buddha în vieţile anterioare şi în perioada ce precede iluminarea sa. Mahayana a preluat termenul, i-a accentuat semnificaţia, cerând în final fiecărui credincios să urmeze calea "bodhisattva".

Tradiţia budistă asociază apariţia Mahayanei cu domnia lui Kanishka (aprox. 78-123 d.Hr.), unul din cei mai importanţi regi ai imperiului Kushan. Acesta stâpânea nord-vestul Indiei, Kashmirul şi Afghanistanul şi a fost un important promotor al budismului, performanţele sale fiind comparabile cu cele ale lui Asoka. În jurul anului 100 d.Hr. Kanishka reuneşte cel de-al patrulea consiliu budist în Kashmir sau după alte surse, în Jullundhar (Jalandhara). Theravadinii nu recunosc acest consiliu. Unul din motive este faptul că membrii consiliului nu se ghidează doar după Canonul Tripitaka, ci adoptă noi scrieri de natură mahayanistă, cele mai notabile fiind Lotus Sutra, Sutra Inimii în variantă mai veche şi Amitabha Sutra, precum şi principii fundamentale ale unei doctrine bazate pe salvarea tuturor fiinţelor. Un alt concept adoptat în consiliu este cel conform căruia fiinţele buddha şi bodhisattva sunt întrupări ale unei entităţi transcendente Buddha-dhatu (principiul lui Buddha). Buddha-dhatu este un element intangibil, nevăzut, aflat în cele mai pure adâncimi ale subconştientului, prezent în absolut fiecare vieţuitoare şi care îşi exercită chemarea spre a te ilumina şi a deveni un buddha, este o potenţă eternă, un impuls spre salvare. Noile texte sacre erau scrise în sanscrita budistă hibridă sau în pracrită (sanscrita vulgară). Din acel moment, în decurs de câteva secole, Mahayana se va dezvolta şi se va răspândi din India spre Asia de Sud-Est şi către nordul Asiei Centrale, apoi ajunsă în est, în China, va fi asimilată lingvistic. Din China, budismul Mahayana va fi transmis în Coreea, Vietnam şi în final, în Japonia în 538 d.Hr. Est-asiaticii vor continua să adauge sutre proprii şi comentarii la Canonul Mahayanist. Astăzi cel mai bogat canon budist Mahayana este scris în limba chineză.
Budismul Mahayana a căpătat o bază filozofică solidă datorită lui Nāgārjuna (cca. 150–250 d.Hr.), unul din cei mai influenţi învăţaţi ai mahayanismului. Respingând complet ideile şcolii Sarvāstivāda, el consideră că natura factorilor de existenţă este constituită din śūnya (vacuitatea) şi alte două elemente-cheie ale doctrinei budiste, anātman (non-sineitatea) şi pratītyasamutpāda (legea condiţionismului). Şcoala fondată de Nagarjuna este Madhyamaka.
După sfârşitul dominaţiei Imperiului Kushana, budismul s-a dezvoltat sub dinastia Gupta (între sec. al IV-lea şi al VI-lea). În această perioadă se înfiinţează şi centre mahayaniste de învăţământ, cel mai important fiind Universitatea Nālandā din nord-estul Indiei. Învăţăturile Sarvāstivādei, aspru criticate de Nagarjuna au fost reformulate de învăţaţi ca Vasubandhu şi Asanga şi incorporate într-o nouă şcoală, Yogācāra (sanscrită, practicile yoga). În timp ce Madhyamaka afirmă că nu există un adevăr ultim, adică cu alte cuvinte, adevărul ultim este vidul (śūnya), Yogācāra consideră că numai mintea este ultim existentă. Aceste două şcoli de gândire, aflate când în sinteză, când în opoziţie, reprezintă temelia teologiei Mahayana în tradiţia indo-tibetană.


Învăţăturile ezoterice ale Vajrayanei au apărut mult mai târziu (mai exact, prin sec. al VII-lea d.Hr.) decât celelalte învăţături budiste, deşi se spune, în tradiţia tibetană, că şi ele provin de la Gautama Buddha. Budismul tantric, cum mai este numită Vajrayana, împarte multe similitudini cu tantrismul hindus, dar a preluat şi o mare parte a filozofiei mahayaniste. Chiar Mahayana prezenta din secolul al IV-lea unele tendinţe tantrice manifestate prin formule magice şi ritualuri populare. Practicile, scrierile şi teoriile Vajrayanei s-au transmis în China, Tibet, Nepal, Maldive, Indochina şi Asia de Sud-Est. În India, Vajrayana a reuşit să obţină stabilitate în Bihar şi Bengal. Un centru important îl constituia Universitatea Nālandā care iniţial doar a urmărit şi nu a produs mişcările tantrice, pentru ca apoi să devină un promotor al acestui tip de budism până în secolul al XI-lea. Începând cu secolul al XIII-lea, tantrismul budist din India a suferit o regresiune, la fel ca întreg budismul indian. Sub presiunea armatelor islamice, Vajrayana din India a fost absorbită de tantrismul hindus, iar spaţiul ei de dezvoltare s-a mutat în Tibet, unde s-a conservat până astăzi. Cu toate acestea tantrismul budist indian diferă de cel tibetan în anumite privinţe.

Unii călători chinezi care au făcut incursiuni până în India între secolele al IV-lea şi al VII-lea d.Hr. au contribuit prin descrierile lor la determinarea schimbărilor petrecute în cadrul budismului indian. De exemplu, Fahsien relatează progresele budismului între 399-413, în timp ce două sute de ani mai târziu, I Ching şi Hsuan-Chang constată o decădere uimitoare a acestei religii. Regresul este explicat în parte de numeroasele invazii din exterior cât şi de asimilarea budismului în hinduism nu doar datorită unei relative asemănări a doctrinei, ci şi pentru facilităţile pe care un om obişnuit le avea în societatea indiană dacă era hindus. Atacurile cuceritorilor musulmani şi persecuţiile acestora au reprezentat lovitura finală a budismului retezând orice şansă de renaştere. Călugării budişti au fost ucişi sau goniţi în Nepal sau Tibet, mănăstirile au fost prădate, bibliotecile au fost arse, iar multe din lăcaşurile religioase au fost distruse. Când Imperiul Britanic a ocupat India, budismul dispăruse complet de pe teritoriul ei.

Cel mai comun mod de a împărţi şcolile budiste este prin studierea limbilor canoanelor existente (majoritatea scrise în pali, tibetană, mongoleză sau chineză, deşi există şi texte arhaice scrise în sanscrită şi sanscrită budistă hibridă). Această diviziune este utilă pentru scopurile practice, dar nu corespunde în totalitate cu împărţirea filozofică sau doctrinară a budismului. În ciuda numeroaselor diferenţe, ramurile budiste au şi puncte comune:
Toate îl acceptă pe Buddha ca pe un învăţător.
Toate au adoptat Calea de mijloc, Legea condiţionismului, Cele patru adevăruri nobile şi Calea cu opt braţe.
Toate cred că atât membrii laicatului cât şi călugării pot să urmeze calea spre iluminare (bodhi).
Toate consideră statutul de Buddha ca fiind cea mai importantă dobândire.

În jurul anului 250 î.Hr., datorită apariţiei unor păreri contradictorii privind religia, regele Asoka alcătuieşte cel de-al treilea consiliu budist menit să pună ordine în cadrul comunităţii şi să producă un text definitiv al cuvintelor lui Buddha. Condus de Moggaliputta Tissa, consiliul include printre scrierile sacre şi Kathavatthu, un text care combate şcolile dizidente şi nu le consideră cu adevărat budiste. Cu această ocazie, budiştii ortodocşi ai şcolii sud-indiene Vibhajjavāda susţin că primul pas spre eliberare se realizează prin experienţă proprie şi raţionament critic şi nu prin credinţă oarbă. Vibhajjavāda va suferi treptat o prăbuşire în India, dar ramura sa din Sri Lanka şi Asia de Sud-Est supravieţuieşte şi astăzi sub numele Theravada. scripturile sale, Canonul Pali, vor fi scrise în insula Ceylon (Sri Lanka) în ultiul secol î.Hr. Theravadinii afirmă că şcolile rivale Sarvāstivada şi Dharmaguptaka au fost reprobate de consiliu, cu toate că Dharmaguptaka este considerată de unele surse chiar o grupare inerentă Vibhajjavadei. Aceste două şcoli şi-au exercitat influenţa în nord-vestul subcontinentului şi în Asia Centrală şi este foarte probabil ca ele să fi contribuit la apariţia Mahayanei, învăţăturile lor fiind conservate de şcolile mahayaniste.
Mult timp tradiţia Theravada a crezut că limba pali, limba canonului, este identică cu māgadhī, dialectul estic al regatului Magadha, vorbit de Buddha. Cu toate acestea, comparaţiile lingvistice dintre limba pali a Canonului şi Edictele lui Asoka nu confirmă ipoteza, ci dimpotrivă relevă diferenţe semnificative. Cea mai mare similitudine între cele două limbi este găsită într-o formă contaminată de dialect a Edictelor şi scrisă pe o rocă din Gujarat, în apropierea Munţilor Girnar.
Cuvântul "Theravada" provine din pali şi se traduce prin "Doctrina celor Bătrâni" sau "Doctrina Antică". Budismul theravadin încurajează fructificarea facultăţilor mentale, dezvoltarea sănătoasă a minţii şi cere ocolirea factorilor care ar putea tulbura luciditatea ei (ca alcoolul sau substanţele halucinante). Metoda de controlare a conştiinţei şi de antrenare a minţii este meditaţia. Scopul practicilor este atingerea Nirvanei/Nibbanei, cel mai înalt nivel spiritual, şi eliberarea de suferinţă. Învăţăturile Theravadei spun că experienţa suferinţei este cauzată de pângăririle minţii: lăcomia, aversiunea şi amăgirea (iluzia), iar libertatea poate fi obţinută prin aplicarea celor patru adevăruri nobile şi în special a căii cu opt braţe. Şcoala Theravada îşi bazează doctrina exclusiv pe Canonul Pali şi pe comentariile acestuia. Colecţiile Sutta şi Vinaya ale Canonului sunt considerate de cercetătorii moderni cea mai timpurie variantă a literaturii budiste şi sunt acceptate ca fiind autentice de toate ramurile budismului.
Budismul Theravada este răspândit astăzi în formă majoritară în Sri Lanka, Myanmar (Birmania), Laos, Thailanda şi Cambogia şi în mici porţiuni din China, Vietnam, Bangladesh şi Malaysia. Este în continuă creştere în Europa şi America.

Mahayana (Marele Vehicul) este o credinţă dimensionată la nivel cosmic (de aici şi atributul "mare") şi s-a născut prin adoptarea unor texte adiţionale despre care se spune că depăşesc sensul canonului originar Tripitaka. Mahayana trece peste idealul theravadin al lepădării durerii şi al revelaţiei personale a arhaţilor; ea îl înalţă pe Buddha la statutul unei divinităţi eterne, omniprezente şi omnisciente şi creează un panteon de fiinţe cvasi-divine, bodhisattva, care se dedică autoperfecţionării, înţelepciunii supreme şi izbăvirii întregii lumi (oameni, animale, spirite şi zei). Prin renunţarea la Nirvana imediată, bodhisattva îşi însuşeşteo misiune mesianică. Mahayana face din Buddha un om-zeu idealizat şi din bodhisattva o excelenţă universală. Ideologia acestei ramuri a budismului se opune concepţiei theravadine care lasă să se înţeleagă că iluminarea este un proces personal, individualizat, chiar egocentric, ci vrea să reverse asupra lumii întregi taina revelaţiei.
Budismul mahayanist se fundamentează pe compasiunea infinită şi universală (maha-karuna) a non-egoului şi pe voinţa (bodhicitta) unui bodhisattva de a obţine "trezirea minţii" (caracteristică stării de Buddha) şi cunoaşterea necesară conducerii fiinţelor spre Nirvana. Alte elemente constitutive ale doctrinei sunt vacuitatea sau vidul (sunyata), dezvăluirea interioară a unei spiritualităţi perfecte (prajnaparamita; în traducere: "perfecţiunea înţelepciunii") şi Buddha-dhatu (embrionul nemuritor, tathagatagarbha, al învăţăturii budiste moştenit de fiecare fiinţă). Conform sutrelor mahayaniste, învăţăturile despre tathagatagarbha reprezintă apogeul dharmei budiste, cea mai înaltă reprezentare a Adevărului. Mahayana poate uneori transmite o viziune mistică aspura lui Buddha şi a Dharmei sale şi poate contura o formă de panteism aflat în straturile mintale, cognitive.
Pe lângă canonul Tripitaka, un număr considerabil de sutre reinterpretează într-un mod original doctrina primară a budismului. Varietatea acestor surse va duce însă la dezacorduri privind gradul de autoritate pe care îl ocupă.
Budismul Mahayana cuprinde două categorii: budismul estic şi budismul nordic. Cu toate acestea, există o tendinţă de a asocia Mahayana doar cu budismul estic şi de a considera budismul nordic, care integrează elementele tantrice ale Vajrayanei, o ramură separată. Într-adevăr cele două tipuri de budism diferă foarte mult.
Budismul estic este practicat în China, Japonia, Coreea, Singapore, o parte din Rusia şi majoritatea Vietnamului.
Budismul nordic este practicat în Tibet, regiunea Himalayană şi Mongolia şi va fi tratat în acest articol mai jos, separat de Mahayana.

Deşi se bazează foarte mult pe sistemul doctrinar al Mahayanei, budismul tibeto-mongolez este deseori numit Vajrayāna sau "Calea de Diamant" (alte nume alternative sunt Mantrayāna, Tantrayāna, budismul tantric sau budismul ezoteric). Această ramură religioasă acceptă toate conceptele de bază ale Mahayanei, cum ar fi vacuum-ul (sunyata) şi adevărata fiinţă a lucrurilor (tathata), dar include de asemenea o gamă largă de tehnici spirituale făcute să intensifice viaţa spirituală budistă. O componentă specifică Vajrayanei este acumularea de energie fizică şi psihică cu scopul dezvoltării capacităţilor conştientului şi ale celor de concentrare. Aceste stări profunde sunt capabile să conducă eficient omul până la condiţia de Buddha. Folosind aceste tehnici se spune că un budist poate atinge condiţia de Buddha timp de o viaţă sau, mai puţin, doar pentru trei ani. Prin meditaţie se spune că practicantul se uneşte cu universul, prin identificarea consubstanţialităţii lui cu restul lumii. De asemenea el identifică o legătură cu fiinţele superioare ca buddha şi bodhisattva şi împrumută forţele supranaturale a acestora pentru a înlesni revelaţia. Meditaţia este ajutată de diferite elemente magice: formule sacre (mantra sau dharani) care sunt ori nume de zei, ori silabe (bija) sau cuvinte simbolice, ce trebuie rostite în mod repetat, mişcări ritualice ale mâinii (mudra) şi diferite pictograme circulare şi diagrame (mandala) desenate pe pânză, piatră, metal sau pământ, folosite pentru sporirea concentrării.
O altă particularitate semnificativă a Vajrayanei este autoritatea unui lama, un maestru spiritual asemănător guru-ului din hinduism. Vajrayana se bazează pe relaţia intimă, imediată dintre învăţător şi discipol, pe revelarea tantrelor de către un maestru în urma unul proces iniţiatic. În ceea ce priveşte scripturile, Vajrayana recunoaşte atât scrierile theravadine cât şi pe cele mahayaniste, dar le încununează cu o colecţie de tantre budiste, dintre care unele sunt incluse şi în literatura budistă chineză sau japoneză.

Situaţia prezentă a budismului

Numărul actual al budiştilor variază între 230 şi 500 de milioane, cu toate că suma de 350 de milioane este în general acceptată ca fiind cea mai verosimilă[25]. Această discrepanţă de date demografice se datorează faptului că în multe ţări credincioşii îşi exprimă adeziunea atât budismului cât şi unor credinţe populare (sau chiar altor religii), oscilând între practicile celor două tipuri de sisteme religioase sau îmbinându-le. Astfel există "budism thailandez", "budism sri-lankez", "budism singalez", etc., considerate de unii coruperi ale budismului primar. De asemenea, unii credincioşi fac greşeli de interpretare ale acestei religii fie pornind de la lucrările sacre şi neglijând punerea lor în aplicaţie, fie dezvoltându-se practic fără a avea o bază canonică. Cu toate acestea, numărul aderenţilor este considerabil plasând budismul pe poziţia a cincea în clasamentul celor mai însuşite religii după creştinism, islam, hinduism şi religia tradiţională chineză.
Budismul nu are o limbă sacră comună pentru toate formele sale: theravadinii utilizează texte din limba pali, budiştii est-asiatici folosesc chineza, iar budiştii tibetani tibetana. Odată ajunse în Occident, învăţăturile celor trei ramuri ale budismului şi scrierile sacre sunt transpuse în limbile locale.

Budismul Mahayana a fost adus în Japonia din Coreea în secolul al VI-lea d.Hr [28] ca o consecinţă a contactelor cu lumea central-asiatică prin Drumul Mătăsii. S-a impus rapid în arhipelag datorită voluminosului canon religios, a corpului doctrinar elaborat, a clerului bine organizat şi a tradiţiei înfloritoare în artă şi arhitectură, caracteristici de care credinţa autohtonă japoneză, şintoismul, ducea lipsă. Superioritatea netă a budismului nu a exclus o simbioză cu religia tradiţională, ci dimpotrivă, Buddha a devenit în scurt un zeu şintoist (kami). Budismul japonez a marcat istoria budismului internaţional prin diverse şcoli tradiţionale, cele mai importante fiind probabil cele două din perioada Kamakura (1185-1333) şi anume Şcoala Amidistă a Pământului Pur, promulgată de Genshin şi artriculată de unii călugări ca Hōnen, care insistă asupra salvării prin credinţa într-un buddha celest numit Amitabha şi consitituie cea mai mare sectă budistă din Japonia (şi poate chiar din Asia) şi Şcoala Zen, cu un caracter mult mai filozofic, care a fost adoptată de clasele nobiliare japoneze şi a avut un impact imens asupra culturii Japoniei. În perioada naţionalismului japonez ce a precedat cel de-al doilea război mondial, budismul a fost privit cu ostilitate ca un element exterior ce periclitează valorile tradiţionale şi s-a încercat, deşi fără succes, o dislocare a şintoismului din budism. Astăzi Japonia numără peste 89 de miloane de budişti (aproape 50 % din populaţie), fiind a doua ţară din lume după China în ceea ce priveşte lărgimea comunităţii budiste.